Cit se poate trai in stare de desirare
? Ma refer la aceea senzatie
insuportabila de autoinghitire, contorsiune
imposibila intre inauntru si afara, voma invaluinda si spaima a unei explozii iminente continuu asteptate. Oricit ar fi ea de
justificata, de acceptata, de adoptata, desirarea
pura e atit de insuportabila, incit pare esential instabilila,
tranzitorie: mai curind
o trecere- prin, decit o stare- in.
Fara a mai face un inventar
(anost deja) al motivelor diverse de desirare, ma voi rezuma (cam schematic ...) la tensiunea coprezentei unor contrarii ireconciliabile si indecidabile. La clipa in care A si non A sint simultan adevarate (sau
simultan atragatoare, sau simultan preferabile).
Paradoxul nevindecat ("rezolvat") cu obisnuitele
tertipuri, si in acelasi timp neadorat ca tip de
senzualitate rafinata, paradoxul netamiiat cu
digresiuni despre unitatea contrariilor, paradoxul-
rana destabilizatoare, incremenire desiranta.
Exista tot felul de tactici de a scapa din sorbul unui paradox agresiv. Nu o zic cu ironie
(nu mai am orgoliile de odinioara) caci nu mai vad nimic rau in usurarea de tensiune.
Una din ele e dezvoltarea in spirala, destinderea
in timp vibratorie : crezi ca A , apoi ca non A, apoi
ca A ... si asa mai departe. De fiecare data sincer.
Ca un balansor care bintuie in jurul punctului de
echilibru, in care intrebarea dispare o data cu oscilatiile in jurul raspunsului.
Cu timpul, te prinzi insa si iti pierzi inocenta.
Devine clar ca fugi de prezenta simultana a contrariilor, pentru ca are in ea
ceva corosiv, neomenesc, insuportabil. Devine clar ca raspunsul
e de fapt cadavrul intrebarii si intrebarea
cosciugul unui raspuns...
Unii, (putini) reusesc
sa imblinzeasca paradoxul, traindu-l
in imposibilitatea lui (!) ajungind chiar la un anume
control (sau chiar placere...) al unei instabilitati perpetue.
Ei par de
exemplu a raspunde Marii intrebari
:
"A fi SI a nu
fi - acesta e raspunsul".
Cioran prefera (se pare) aceasta anti-solutie, care desi manifest sfisietoare, avea calitatea de a-i satisface vanitatea
refuzului unei pseudo-solutii. Se inscria
astfel in traditia profesata de Camus
in Mitul lui Sisif : a spera dupa
ce nu mai speri, a cauta desi
nu mai crezi, a continua desi nu mai ai motiv, a
respecta desi nu mai respecti,
a iubi desi nu mai simti, a
injura desi nu mai ai pe
cine...
Din pacate (pentru mine)
tipul acesta de joc nu ma mai satisface (ajuta) nici
un pic. Nu mai vad nici o excitare (maretie) in
refuz, care e teribil de egal cu acceptarea. Istoria revoltei e destul de lunga
pentru a-si fi epuizat potentialul de atenuare a
energiilor desirarii. Dupa
un sir atit de nemilos de solutii
echivalente si revelatii circulare, ne e greu sa ne
mai simtim pe o dreapta. Captivitatea cercului ne rinjeste. Te poti chiar intreba cit ne mai putem fofila in spatele unei "noi incercari" (prin iubire, prin ura, prin solidaritate,
prin rationalitate, prin senzualitate, prin izolare,
prin tacere, etc. etc. etc.) si daca vom putea
gestiona contradictia netraibila
astfel incit sa poata fi traita.
In acest sens "Omul revoltat" al lui Albert Camus (pe care tocmai il citesc) e destul de revelator. Se pare ca s-au cam epuizat
pozele neincercate si ca noutatea a devenit tocmai constienta infundarii tuturor
drumurilor. Ce va face revoltatul care nu mai are motive sa creada
sincer in rostul vreuneia dintre atitudinile sale de raspuns
? Camus evita ( o data in plus ) aceasta intrebare, dindu-mi impresia ca
in final, nu se poate trai in desirare, ca natura
fuge de ea. Simt (ca o slabiciune emotionanta)
dorinta sa de a fonda o morala (fie ea si de interval
...), si faptul ca speculatiile
sofisticate nu sint ipotezele ci corolarul caldurii si vitalitatii sale- in cautare de justificare
si gasesc multe pasaje de o remarcabila bogatie contradictorie.
Dar vremea cind Camus
ma fascina a ramas undeva
in spate, emanind nostalgie. S-a mai topit si recunostinta (provocind o intensa
simpatie) pentru ajutorul pe care mi l-a dat ca sa ma
eliberez de inertia mitului si sa ma
arunc in intrebare. Intre timp vidul de mit m-a adus
in stare de perpetua tensiune dezagregatoare, pe care nu o mai inobileaza adolescentina bucurie de a-l fi descoperit...
In filozofia mea, Totul e Astfel (de exemplu- absurd) a lasat loc lui
"Nu inteleg !" Atit.
Nu mai vreau (nu mai pot) sa adaug la asta nimic. Am banuieli
ca nici Cioran nu mai avea ceva de spus. Trebuie sa i se fi parut
indecent.
Ceea ce desigur nu rezolva contradictiile
desirante.
Intre presentimentul esentialitatii
iubirii (tandretei, solidaritatii,
relatiei) si a gaunoseniei
(amagirii, efemeritatii )
ei
Intre mirarea de a cauta
si aceea de a nu afla.
Intre dorinta de a intelege si certitudinea de a nu putea.
Intre oboseala si bucurie.
Intre vitalitate si liniste.
Intre cuvint si tacere.
Absolut suspendat,
absolut ratacit, absolut sfirtecat...
Nu-mi mai vine sa-mi
mitific neputinta.
Ioan