Explicaţie

Am fost martorul, între 1979 şi 1989, a convertirii Liviei Dandara la un anticomunism radical, mai ales datorită descoperirii (în arhive) a modului în care au fost trataţi după 1944 cei care înfăptuiseră întregirea din 1918 şi - credea ea- consolidarea României, în interbelic. De aceea mi s-a părut cumva firească atitudinea ei post-decembristă, patima cu care a încercat să participe la renaşterea României libere. Am avut în 1990 prestaţii oarecum paralele, dar în situaţiile în care ne-am intersectat, ni s-a părut că sîntem în acord, privind: faptul că revolta din decembrie a fost confiscată/deturnată de contrarevoluţia fesenistă, gravitatea trădării intelectualilor- nărăviţi la colaboraţionism, nocivitatea separării opoziţiei politice de cea civică etc. Astăzi însă, observînd sectoarele care îi reflectă activitatea profesională anterioară anului 1990, am sesizat tensiunea dramatică creată de pragul lui 1989, cînd ea s-a aruncat sincer,dar fără complexe/ stînjeneală/ pudoare, în tabara anticomunistă, fără a-şi renega public micile compromisuri din trecut. Nu mi se par nelegitime rezervele celor care au perceput-o ca versatilă (e injust dacă m-au asociat acestei transfigurări, căci eu am avut alt destin).

Dar nu faţă de (cripto)comunişti s-a produs divergenţa crescătoare dintre noi (tocmai cînd ar fi trebuit să convergem) - ci faţă de cei care păreau adversarii comunismului şi nu erau decît victimele lui, învinse prea adînc. Simpatia Liviei faţă de foştii deţinuţi politici (pe care o partajam) se dubla cu veneraţia faţă de prestaţia partidelor interbelice, care, prin contrast cu PCR, îi apăreau superbe. Ca atare, şi-a irosit toată energia pentru a sprijini reorganizarea acestor partide, renăscute sub pulpana securistă din cenuşa celor 25 de ani de resemnare, care au urmat celor 20 de ani de închisoare. M-am şi mirat că mi-a sprijinit intens încercările de a lansa o formaţiune nouă, care să reprezinte năzuinţele prizonierilor tineri ai lagărului. Campania de sesibilizare a "personalităţilor" pentru "Alternativa 90" , relaţiile penibile cu oficina GDS, i-au prilejuit mari decepţii, fără însă a o determina să perceapă plenar efectul laşităţii dublate de inteligenţă (şiretenia civică....). Neputîndu-şi renega extracţia din protipendada intelectuală a Bucureştiului (aşa cum s-a delimitat de ISISP) a rămas tributară unui respect nejustificat faţă de barzii de mucava... care au înmormîntat revoluţia.

Semnificativă pentru incapacitatea iconoclasmului interior îmi pare relaţia ei cu Corneliu Coposu, Ticu Dumitrescu, Ana Blandiana, Doina Cornea etc.; sau participarea la slăvirea regelui Mihai- fără a admite ce rol nefast a jucat acest individ, mediocru şi laş. Aici se vede limita de care nu poate trece cineva care a scris într-un anume fel despre "23 August"...

Cu aceste rezerve/delimitări, semnalez faptul că, în linii mari, noi doi am fost în rezonanţă în 1990. Ulterior, lucrurile s-au complicat, apele s-au despărţit. Oricît ar vrea, un "anarhist" ("om revoltat", libertar radical) nu se poate pune de acord cu un susţinător al "ordinii" şi "statului de drept"... Ambii evoluînd într-un climat distrugător de sensuri. Au trebuit trei decenii pentru ca cetăţeanul postdecembrist Livia D. să observe ce nu văzuze istoricul: farsa/ amăgirea politică pe care a luat-o în serios (încercînd să o adnoteze/reflecte minuţios); şi mai rău: derizorialitatea condiţiei sociale umane; respingîndu-mă totuşi, pentru că mi-am asumat rolul ingrat de a-i deschide ochii ... în pragul închiderii lor.

Ioan Roşca 6 aprilie 2025