Explicaţie

Notele de jurnal alăturate aceastei lucrări relevă munca ingrată de pe "şantierul istoric", postura penibilă în care se afla un autor în acea perioadă- silit să-şi măcelărească lucrarea de către referenţii dirijaţi de oamenii partidului-stat ; dar şi.... modul în care eroarea globală, generată de complexitate, poate învinge rigoarea. Pentru mine, e un exemplu elocvent/instructiv de cum te poate captura un vast spaţiu informaţional/ documentar, instilîndu-ţi o perspectivă deformată/partizană privind realitatea pe care pretinde a o modela. Poate se cuvenea deci să mă abţin. Dar aceasta este singura rubrică pe care o scot fără reţineri în spaţiul public, pentru că am apucat, în 2013, să o întreb pe Livia Dandara dacă mai e de acord cu anumite fragmente supărătoare- pentru mine- (pe care i le-am citit) din opera pe care o considera fructul reuşit al activităţii ei ştiinţifico-literare.

Şi-a asumat şi atunci lucrarea, ferm şi integral; o mai făcuse în împrejurări anterioare, cînd am încercat să îi semnalez afirmaţii pe care eu le consideram compromiţătoare /revoltătoare. Nu era vorba de patriotismul patetic sau de cele cîteva referiri laudative la politica partidului, pe care a fost silită să le introducă pentru a debloca publicarea, sau eludările comise din acelaşi motiv. Ceea ce (mă) deranja era contrapunerea poziţiei PCR din 1938-9 - lăudată ca naţionalistă, fastă- cu a mişcării legionare- denunţată ca oficină germană ce surpa echilibrul statului român interbelic. Ştiam că a putut aprecia pozitiv propaganda naţională a PCR din acei ani, pentru că oficina tovarăşilor adoptase atunci, la comandă, un discurs adecvat înţelegerii Hitler- Stalin (în contrast flagrant cu restul politicii comuniste, acut antinaţională, despre care Livia a scris de altfel, pătimaş, elocvent şi documentat, după 1989). Mai ştiam că ea credea sincer că România (pe care o iubea intens) trebuie să rămînă cu orice preţ în tabăra "democraţiilor", apărată de "extremism". Dar să profiţi de o năpîrlire momentană ca să prezinţi comuniştii ca patrioţi- în contrast cu legionarii vînduţi duşmanilor ţării.... e prea sucit; erau necesare- credeam eu- nişte explicaţii şi poate chiar nişte scuze. Mai mai scandaliza satisfacţia cu care notează exterminarea masivă de pe 22 septembrie 1939, ca pe un act salutar şi legitim de represalii, pentru eliminarea marelui Armand Călinescu.... îngerul păzitor al României. Înghiţind documentele la care i s-a dat acces, Livia s-a lăsat penetrată/formată de ele, devenind port-drapelul celor pe care îi adoptase ca patrioţi: politicienii interbelici din partidele istorice (mulţi exterminaţi în puşcăriile comuniste); nu a realizat că oligarhia de după 1918 s-a simţit atacată de legionari... pentru că ameninţau o stabilitate profitabilă celor cocoţaţi. Că ei nu erau diferiţi de căţărăcioşii/demagogii dintotdeauna şi de oriunde, oricît de tare îşi rafinaseră discursurile acoperitoare.

Aşa cum am semnalat, L.D. nu şi-a exprimat niciodată vreun regret faţă de anumite teze ce se cereau- zic eu- reconsiderate, după 1989, ci şi-a apărat vechile simpatii/ idiosincrazii, acoperind lacunele informaţionale- care au devenit evidente. Prima dată (în 1985), nu am reacţionat faţă de retro-poziţionarea istorică pro-sistem, căci nu aveam cunoştinţele necesare unei aprecieri personale. Dar ulterior, fără a partaja viziunea legionară (căci eu sînt spiritual sceptic şi libertar/"anarhist") m-am simţit stupefiat de aprecierile unui istoric care se simţea/dorea naţionalist/ patriot- privind actorii dramei de pe scena interbelicului prin ochelarii unei din părţi. Şi m-a durut faptul că saluta cu atîta entuziasm asasinarea unor flăcăi (fie ei şi zănatici sau inoportuni faţă de politica admirată de ea) printre care ...aş fi fost, probabil şi eu, dacă aş fi trăit în acele vremuri, căci (poate pentru că nu m-a educat ea...) m-am croit anti-sistem, respingînd cu furie... "necesitatea înţeleasă". Contrapunerea dintre noi nu s-a redus la judecarea unor episoade şi prestaţii izolate, ci s-a extins progresiv la întrega perspectivă priind condiţia umană, individuală şi socială. Aceasta fiind marea ei durere- căci ar fi dat oricît să mă convingă /convertească. Şi eu.

Cu toate acestea, sper că unele din lucrurile spuse în această carte (chestiuni de politică externă- jocul cinic al marilor puteri etc.) rămîn valabile, fiind plătite cu multă muncă, suflet îndrăgostit şi inteligenţă creativă, avînd meritul de a fi fost spuse atunci (spărgînd gheaţa aşezată de Tovarăşi peste pactul Ribentropp-Molotov). Cît priveşte stilul /formula, ele nu se discută. Livia a năzuit la a scrie literatură istorică de calitate- şi sper că a reuşit. Mai mult nu pot spune, pentru că, paradoxal, eu, care consider literatura esenţială, nu o gust şi cînd părtrunde în ştiinţă, diluînd-o, estetic. Acolo prefer argumentaţiile condensate, structurate, ierarhizate piramidal.

Se poate intui de ce relaţia contorsionată dintre noi a rămas un eşec....

Dar fiecare are dreptatea de dinăuntrul fiinţei lui şi dreptul să vorbească de acolo.

Cum să se dezmintă L.D. de o lucrare căreia i-a dedicat atîţia ani- şi numai ca să o pregătească şi scrie, ci şi ulterior, ca să fie publicată şi difuzată- aşa cum se poate constata grăitor în jurnalul ei?

Ioan Roşca, 7 aprilie 2025